“Băăăă, care ai fost?!?”
(unknown)
Aşa era numele lui de jucător, că nu ştia (sau poate n-avea chef) să-l schimbe. Şi aşa obiecta după ce îi trecea un glont/calorifer/o rangă prin cap. Da, am fost la joacă, ca băieţii adevăraţi ce suntem, eu cu Focă şi cu doi colegi d’ai noştri. Iar necunoscutul era un pici, specie care cred că trăieşte prin net café-uri, care ducea lipsă de parteneri în jocuri. 6 ore de distracţie… Atât!
Am început, cui nu-i era evident până acum, cu Half-Life 2: Deathmatch. Gravity-gun, multe chestii care zburau în stânga şi-n dreapta, multe lupte care erau orice numai 1 la 1 nu… O distracţie totală. Am ştiut că va fi o noapte promiţătoare în momentul în care l-am văzut pe Focă fugind înspre mine, trăgând ca disperatul cu mitraliera şi apoi dispărând subit într-o gură de canal deschisă. A apucat să iasă şi să mă omoare că eu eram în lacrimi de râs deja.
După nenumărate calorifere primite în gură, ne-am gândit să schimbăm decorul, aşa că am băgat şi un Counter-Stike: Source. Nu sunt mare fan al CS-urilor, dar trebuie să recunosc, a fost distractiv. Am început cu un 5v5 (noi 5 contra 5 boţi). Toate bune şi ok, doar că piciul nostru tot se punea (din greşeală, cică) în echipă cu boţii. Multă vreme cred că nu era conştient că nu e în echipă cu noi, fiindcă vocifera tot felul de instrucţiuni şi obeservaţii (gen “vezi că-i acolo” sau “hai pe pod” şi “bă, nu mi te băga în faţă!”) care erau cam… degeaba.
Apoi unul din colegii noştri a propus o altă metodă de a ne distra, tot cu Counter-Strike. Noi patru (necunoscutul avea probleme, îi lipseau 50 de bani ca să poată ţine pasul cu noi, cel puţin aşa susţinea), terorişti, echipaţi din start cu suma maximă de bani admisă (şi implicit, cele mai bune arme şi echipamente) trebuia să împiedicăm vreo 20 (poate chiar mai mulţi) de anti-tero să salveze ostaticii noştri. Un fel de target-practice, ce mai. Nu zic, primele câteva ture ne-am încasat-o urât de tot, nu ne organizam de nici un fel, nu eram obişnuiţi cu armele, ăia 20+ veneau grămadă… Dar într-un final, după multe replici gen “This is Sparta!” am reuşit să ne baricadăm şi să facem prăpăd.
Din lipsă de idei mai bune, am mers pe mâna lui Focă şi am jucat Flatout 2. Nu mă încânta într-un mod deosebit, nu-s obsedat de maşini, tuning şi curse şi în plus ştiam că Focă îi şi se pricepe la jocuri din astea. Ăsta, în special, ştiam deja că nu-i este chiar necunoscut. Cu toate astea, nu ne-a umilit. Cursele ca şi curse, dar nu alea-s punctul forte al jocului. Mai degrabă Derby-urile, unde trebuie să ne distrugem unii la alţii maşinile… Eu cu o maşină de epocă, Focă cu ceva cu reacţie, care cu autobuzul, altu cu camionul. Uimitor, gabaritul mare nu garantează victoria. Şi apoi incredibilele “Stunts” (un fel de acrobaţii), de genul: după parcurgerea cât mai corectă a unor obstacole, trebuie să lansezi şoferul autovehiculului într-o plasă, cât mai sus. E mult mai fain şi mai comic decât sună… în special când Focă e mai “precoc” de felul lui şi lansează şoferul din maşină direct de pe linia de Start.
Aşa am pierdut aproape jumătate din timpul pe care îl plătisem. Deja ne plictiseam, ne gândeam ce naiba să mai jucăm. Nu prea erau jocuri de strategie, că eu aş fi avut chef de aşa ceva… Şi apoi mi-a venit o idee genială. Left 4 Dead. Nicicare nu mai jucase, nici eu, era perfect; după mult învârtit în jurul cozii (are o interfaţă destul de ciudată la capitolul “făcut joc în reţea” şi “schimbat nume de caracter”) am reuşit să pornim un joc de tip Survival (supravieţuire, adică). În 20 de secunde eram toţi puşi la pământ de nişte hoarde de zombi, întrebându-ne care naiba îi faza. Dar am perseverat… şi am reuşit să supravieţuim din ce în ce mai mult. Apoi am pornit o campanie, că ce naiba, jocul pare promiţător. Şi chiar e. Au zburat restul orelor de nu ne-a venit să credem. Campania nu am reuşit să o terminăm, dar ne-am promis că o să repetăm figura şi o să-i dăm de capăt, tot în aceeaşi formaţie (suntem 4 jucători, deci e numai bine).
Per ansamblu, ce pot zice e că eu am zis de la început că “nu stau până la răsărit”, tot felul de obiecţii la pierdutul nopţilor la modul ăsta… dar până la urmă a fost super, ne-am distrat pe cinste şi, chiar dacă nu îmi doresc să fac asta prea des, abia aştept să mai tragem o tură de jocuri.
Am ieşit din club când se crăpa de zori. Totul părea pustiu; noi, din reflex, ne aşteptam să vină gloatele de nemorţi. Clar, era cazul să mai şi dormim. Focă ne-a lăsat pe fiecare unde trebuia (fără el şi maşina lui nu cred că s-ar fi întâmplat nimic; mulţumirile de rigoare) şi gata.
O ultimă observaţie: nu vă “aruncaţi” la aşa ceva fără provizii de mâncare şi băutură, eu am ieşit cel puţin cam deshidratat din experienţa asta.
