Miss teracota

“Teracota, în sine, nu există.“
(Danger Boy)

Nici lingurile, ce naiba.

Să vă explic o chestie despre mine; o chestie pe care unii nu o cunosc şi ajung să sufere din cauza asta, o chestie pe care unii, deşi o cunosc, nu o respectă… Îs anumite site-uri pe care nu le suport, cum ar fi anumite site-uri dedicate hosting-ului videoclipurilor; nu suport site-urile care fac mişto de cei care au alte valori decât noi… Nu le zic pe nume că nu vreau să le fac reclamă; dacă n-aţi trăit ultimii 10 ani într-o cutie de carton ştiţi clar despre ce e vorba.

Nu le urăsc pentru că există, le urăsc pentru unele fenomene pe care le generează. Alea cu multe video-uri nu-mi plac pentru că îmi vin oameni care găsesc tot felul de motive să mă alunge din faţa calculatorului ca să îmi arate nişte chestii care lor li se par funny (adică pline de haz) şi mie, în mai bine de 50% din cazuri, nu. Sau că mi le trimit sub formă de mass-uri şi, apoi, ca să fie siguri că nu le-am ignorat, îmi cer păreri. Da, în puii mei, very funny, bravo, meriţi premiul Nobel pentru asta. Altceva?

Iar celelelalte (e vorba, în principal despre cele care vizează cocalari şi pisi) nu îmi plac pentru că încurajează oamenii să fie elitişti, să judece pe alţii că au alte valori decât ei. Îi încurajează să bârfească şi să facă lucruri pe care nu le-ar face altfel (de exemplu, să stea să-şi belească ochii la poze selecţionate de pe diferite site-uri sociale).

Să nu mă înţelegeţi greşit; nu-i apăr pe acei oameni că îmi sunt tare simpatici, dar încerc să fiu “politically correct” (dacă nu înţelegi, ia-ţi un dicţionar). Deja m-am certat cu văru pe tema asta… el vrea să-şi rezerve dreptul să facă mişto de oamenii pe care-i consideră inferiori (drept pe care n-am încercat să i-l fur); eu refuz să fac jde comentarii off-topic că o tipă –  care se vrea bunăciune şi îşi pune pozele pe net să se uite omologii ei masculini la ele – a uitat să facă modificări ulterioare pozei şi mai apare câte un element neprevăzut, cum ar fi o teracotă, o jucărie de pluş etc… Nu, serios, nu ştiu care sunteţi mai proşti. Ăia de vă puneţi pozele nemodificate sau ăia de vă pierdeţi vremea căutând ac în carul cu fân. Punct.

Şi da, recunosc, unele poze sunt prea penibile pentru a nu fi comentate; dar exagerările făcute din plictiseală şi din cauza faptului că ne-am dezvoltat un spirit critic exacerbat… chiar nu le pot înţelege. Mi s-a zis că o să înţeleg “mai încolo” (adică “când o să fiu mare”)… n-am nimic frumos de zis aşa că mă abţin.

În speranţa că v-am convins, măcar un pic, să fiţi nişte oameni mai cumpătaţi, vă salut!

Divertisment

Five, four, three, two, one… [6x]

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

Dreams of subways
          and sentry guards,
Pinstripe handshakes
          and caviar

They wait for the signal
          and they’re pretty simple
And soon they will be gone
          and then there will be none;
They wait for the signal
          and they’re pretty simple

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

I’m gonna pray as my children grow;
I’m gonna pray as my children grow

I need to do something,
          my heart’s full of nothing
And soon they will be gone
          and then there will be none

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone;
Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

Corecții? Sugestii?

Existenţă

“Cogito, ergo sum“
(René Descartes)

Ori a minţit, ori am demonstrat într-un rând că România nu există. Dacă nu înţelegi, tocmai mi-ai demonstrat că am dreptate. Fugi cât poţi, până nu te prinde gândul şi te desfiinţează. Te “de-construieşte”.

De ar fi atât de simplu… Să înţelegi că eşti degeaba şi să nu mai fii. Era vai şi-amar de nişte oameni (îmi tot vine să le blestem pe tipele de la ghişee de la primărie; nu e vina lor că încă nu şi-au băut raţia zilnică de cafele pe banii noştri, nu?).

Da. Sunt supărat. Ascult muzică supărată şi sunt supărat şi îmi vărs supărarea pe Internet, să înegrească toţi biţii; ia cam o cincime de secundă să se răspândească ura mea pe Internet. Are viteză. Şi e mare (adică multă). Deci mă aflu în lipsa unei metafore adecvate (cine zice “tren” –  îl sparg).

Sunt supărat pe ţara asta. Pe oamenii din ea, că petecul nostru de Mare Neagră, Dunărea şi Delta şi, în fine, Munţii Carpaţi care ne definesc, n-au, în esenţă, nici o vină. Şi dacă mai demult mi se părea ultimul coşmar să-mi părăsesc draga mea ţară, acum regret amarnic dacă n-o fac urgent. Clarificăm: nu vreau să mor aici. Imediat detaliem.

Ţara care a îmbrăţişat mediocritatea. Ţara plină de oameni care nu vor face nimic semnificativ cu viaţa lor. Ţara care-l sfidează pe Darwin de face tumbe în mormânt. Ţara care se vinde în rate. Ţara care face haz de necaz (de ce naiba ne zic asta cu mândrie profii de română, povestindu-ne despre cimitirul vesel şi alte minuni care numai la noi le prinzi?).

Ţara desaturată (adică gri). Ţara cu oameni care trec pe roşu (că aşa îs învăţaţi de mici). Ţara unde BMW-ul are statut de “scop în viaţă”. Ţara care ridică din umeri când se întâmplă ceva grav. Ţara care se amuză într-un glas la ora 17:00 ( UTC+02:00). Ţara care dă cu mucii în fasole de câte ori se iveşte ocazia.

În fine, ţara care îşi bate joc în toate modurile imaginabile şi inimaginabile de oamenii care vor să lucreze. Care vor să facă ceva cu viaţa lor. Care vor să fie cinstiţi. Care vor să fie diferiţi.

Nu. Pufuleţii şi eugeniile, sarmalele şi mămăliga, pălinca şi ţuica, în orice cantităţi, nu compensează. Momentan sper să se schimbe ceva, sper la un miracol, sper la o Apocalipsă, poate; dar cel mai probabil voi ajunge şi eu ca ei, cei care au fugit şi şi-au renegat originile, cei care au avut un vis şi nu au vrut să lase ţara asta să-l sufoce.

În loc de brevet

“Da, te rogi la Dumnezeu
să-ţi pornească laptopul.
Nu, nu merge aşa.”
(Shadow)

Recent mi-a propus să fac imposibilul. Să inventez, în ziua de azi, ceva SF, original.

Călătoritul în timp e deja arhi-fumat. De extratereştri nici nu mai zic. Cred că şi lor le-a trecut cheful de invazii după câte s-au scris despre ei. Apoi au început ideile mai finuţe de genul: ce-ar fi dacă Universul ar fi un calculator şi lumea s-ar sfârşi când s-ar termina programul lui de calcul. Da. Şi această idee a fost consumată, în diferite variante.

Încep să mă împac cu ideea eşecului. Dar nu reuşesc, de tot. Demonii mei nu mă lasă. De fapt, he he, nu sunt demonii mei. Sunt ai lui Maxwell. E aici o chestie finuţă… o fizică mai filosofică. E vorba de energia (concretă, măsurabilă) a cunoaşterii. Adică o informaţie are un potenţial energetic. Poate fi transformată într-un tip de energie pe care l-am putea folosi. Poate, într-o zi, vom putea construi baterii cu… informaţie.

Şi de aici a pornit totul. Chiar nu vreau să-l amestec pe Dumnezeu în asta. Şi nici să dau în clişee de genul “knowledge is power”. Dar asta este. Nu ştiu… cred că suntem departe de a rosti “a 20-a zecimală a lui p este 6″ pentru a-ţi porni aspiratorul pentru încă o jumătate de oră (iniţial voiam să zic ceva de anumite organe ale diferitelor animale dar iar îmi aduceau vizitatori dezorientaţi).

În orice caz, e posibil ca informaţiile să ne ajute în viitor. Când se va termina petrolul, uraniul şi toate bogăţiile planetei, poate poate ne vom “scoate” cu CD-urile noastre vechi, uitate, pline de biţi numai buni de muls. Acuma nu zic că dacă ştergi o manea omori o familie dintr-o ţară săracă. Pfuu. Nu.

E doar o idee. Poate după moartea termică a Universului informaţia va domni. Poate informaţia şi capacitatea de a o recepţiona şi emite ne face deosebiţi. Poate energia informaţiei înmagazinate în noi se numeşte suflet. Poate.

Combinaţii

“Eu cred că-i un pechinez combinat
cu mulţi mulţi cârnaţi…”

Ideea e că eram la o bere cu nişte prieteni pe o terasă şi la un moment dat a apărut un câine absurd de gras. Gâfâia, nu ca un câine, ci ca un obez care a avut o tentativă de a mişca; avea ochii exoftalmici. Semăna ca şi aspect cu un pechinez dar era ceva mai mare (nu doar burtos) şi eu m-am gândit că o fi combinat cu alte rase. Replica a cerut o pauză de râs de câteva minute.

E, totuşi, mişto că ies rar zilele astea, dar atunci când ies, văd câte ceva ce merită povestit.

ˈmaɪkəl dʒæksʌn

“Regele a murit!”
(şpe posturi, ziare, etc)

Ok, bun, prima dilemă. A murit Regele Mihai? Nu. El e bine, mersi! Deci a murit “Regele pop-ului”. Bine. Sau nu-i bine, mă rog; de fapt, asta e problema mea, că nu ştiu ce atitudine să iau.

Fiind o curvă sociala, nu vreau să mă fac de râs când vorbesc cu cineva despre acest subiect. Nu prea ai cum să îl eviţi. Şi nu ştiu dacă să iau atitudinea de “haha, a murit pedofilu’ ăla” sau “băă, a fost o persoană de referinţă în istoria muzicii”. Unii se amuză o grămadă, alţii stau şi scriu despre el numai lucruri frumoase (vorbesc de persoane fizice, blogări ca şi mine, iar nu diferite publicaţii).

“Ai auzit, bă, a murit…” – să mă prefac că n-am auzit? Să las impresia că e un subiect tabu pentru mine? Nu, nu e cazul; pe deasupra, naiba ştie cum s-ar putea interpreta un astfel de gest…

Adevărul e că a cântat fain. Trebuie să fii un pic ipocrit să nu recunoşti că, măcar o data, cândva, în viaţa ta, ai fredonat o melodie de-a lui, ţi-ai belit ochii la vreun clip etc… Bun, poate nu ştiai că el e “autorul” original, că s-au făcut multe cover-uri, parodii; înţelegi ideea. Pe deasupra, trebuie să fii un pic dezaxat să zici că într-adevăr ai dorit cuiva să moară şi/sau să te bucuri că s-a întâmplat. Ok, nu pot generaliza 100%, sigur există cazuri deosebite unde se justifică o astfel de atitudine, dar acesta nu cred că e unul din acele cazuri.

Apoi şi faza cu pedofilia şi cu interdicţia de a locui lângă şcoli şi tot tacâmu’… nu zic nu, arată mega interesant pe coperta unui ziar de scandal, dar dacă chiar stai şi te gândeşti un pic, îţi dai seama că nu prea are nici o logică. Spyderz spunea că oamenii, fiind toţi cu păcatele lor, nu pot accepta că există şi oameni făr’ de păcat. Clar trebuie să ascundă ceva. Totuşi… era vedetă, nu era vreun gest disperat de a atrage atenţia… şi după ce ajungi “Regele” nu e cam penibil să îţi bagi “răţuşca”, la propriu şi să strici tot? Nu. Nu sunt capabil să îl disculp de toate acuzaţiile, dar pot să zic asta: mai daţi-i pace…

Dial F for Focă

“Am venit după tine!”
(Foca cu coasa)

Ce e mare, slab, şi-ţi bate la uşă? A, da, şi-ţi dă bip înainte. Focă! Coasa nici nu-s curios de unde naiba a cules-o, dar i-a ieşit schema.

Am avut treabă multă cu el zilele astea, ba plimbări în diferite scopuri, ba l-am meditat la tot felu’ de materii, ba am mers la examene, că deh, e sesiune şi studenţii fac d’astea.

Şi dacă tot o să scriu despre Focă azi, vreau să anunţ că oficial e cea mai cool focă din oraş. L-au părăsit stresurile din adolescenţă (cunoscătorii cunosc), are atitudinea corespunzătoare… doar ca încă şofează ca nebunu’. Toţi stâlpii-s ai lui.

Eu… eu nu mai am nici eu stresuri de ceva vreme încoace. Fac recuperare (la capitolul sănătate, cu faculta n-am avut probleme, nu serioase, cel puţin). Mişun. Am găsit un local superb în care intenţionez să pierd ireversibil vremea (eh, ce ţi-e şi cu entropia asta?).

Ascult muzică, aştept să-mi vină mâncarea chinezească şi sorb un suc de grep. Tschüs!

Long Night

“Băăăă, care ai fost?!?”
(unknown)

Aşa era numele lui de jucător, că nu ştia (sau poate n-avea chef) să-l schimbe. Şi aşa obiecta după ce îi trecea un glont/calorifer/o rangă prin cap. Da, am fost la joacă, ca băieţii adevăraţi ce suntem, eu cu Focă şi cu doi colegi d’ai noştri. Iar necunoscutul era un pici, specie care cred că trăieşte prin net café-uri, care ducea lipsă de parteneri în jocuri. 6 ore de distracţie… Atât!

Am început, cui nu-i era evident până acum, cu Half-Life 2: Deathmatch. Gravity-gun, multe chestii care zburau în stânga şi-n dreapta, multe lupte care erau orice numai 1 la 1 nu… O distracţie totală. Am ştiut că va fi o noapte promiţătoare în momentul în care l-am văzut pe Focă fugind înspre mine, trăgând ca disperatul cu mitraliera şi apoi dispărând subit într-o gură de canal deschisă. A apucat să iasă şi să mă omoare că eu eram în lacrimi de râs deja.

După nenumărate calorifere primite în gură, ne-am gândit să schimbăm decorul, aşa că am băgat şi un Counter-Stike: Source. Nu sunt mare fan al CS-urilor, dar trebuie să recunosc, a fost distractiv. Am început cu un 5v5 (noi 5 contra 5 boţi). Toate bune şi ok, doar că piciul nostru tot se punea (din greşeală, cică) în echipă cu boţii. Multă vreme cred că nu era conştient că nu e în echipă cu noi, fiindcă vocifera tot felul de instrucţiuni şi obeservaţii (gen “vezi că-i acolo” sau “hai pe pod” şi “bă, nu mi te băga în faţă!”) care erau cam… degeaba.

Apoi unul din colegii noştri a propus o altă metodă de a ne distra, tot cu Counter-Strike. Noi patru (necunoscutul avea probleme, îi lipseau 50 de bani ca să poată ţine pasul cu noi, cel puţin aşa susţinea), terorişti, echipaţi din start cu suma maximă de bani admisă (şi implicit, cele mai bune arme şi echipamente) trebuia să împiedicăm vreo 20 (poate chiar mai mulţi) de anti-tero să salveze ostaticii noştri. Un fel de target-practice, ce mai. Nu zic, primele câteva ture ne-am încasat-o urât de tot, nu ne organizam de nici un fel, nu eram obişnuiţi cu armele, ăia 20+ veneau grămadă… Dar într-un final, după multe replici gen “This is Sparta!” am reuşit să ne baricadăm şi să facem prăpăd.

Din lipsă de idei mai bune, am mers pe mâna lui Focă şi am jucat Flatout 2. Nu mă încânta într-un mod deosebit, nu-s obsedat de maşini, tuning şi curse şi în plus ştiam că Focă îi şi se pricepe la jocuri din astea. Ăsta, în special, ştiam deja că nu-i este chiar necunoscut. Cu toate astea, nu ne-a umilit. Cursele ca şi curse, dar nu alea-s punctul forte al jocului. Mai degrabă Derby-urile, unde trebuie să ne distrugem unii la alţii maşinile… Eu cu o maşină de epocă, Focă cu ceva cu reacţie, care cu autobuzul, altu cu camionul. Uimitor, gabaritul mare nu garantează victoria. Şi apoi incredibilele “Stunts” (un fel de acrobaţii), de genul: după parcurgerea cât mai corectă a unor obstacole, trebuie să lansezi şoferul autovehiculului într-o plasă, cât mai sus. E mult mai fain şi mai comic decât sună… în special când Focă e mai “precoc” de felul lui şi lansează şoferul din maşină direct de pe linia de Start.

Aşa am pierdut aproape jumătate din timpul pe care îl plătisem. Deja ne plictiseam, ne gândeam ce naiba să mai jucăm. Nu prea erau jocuri de strategie, că eu aş fi avut chef de aşa ceva… Şi apoi mi-a venit o idee genială. Left 4 Dead. Nicicare nu mai jucase, nici eu, era perfect; după mult învârtit în jurul cozii (are o interfaţă destul de ciudată la capitolul “făcut joc în reţea” şi “schimbat nume de caracter”) am reuşit să pornim un joc de tip Survival (supravieţuire, adică). În 20 de secunde eram toţi puşi la pământ de nişte hoarde de zombi, întrebându-ne care naiba îi faza. Dar am perseverat… şi am reuşit să supravieţuim din ce în ce mai mult. Apoi am pornit o campanie, că ce naiba, jocul pare promiţător. Şi chiar e. Au zburat restul orelor de nu ne-a venit să credem. Campania nu am reuşit să o terminăm, dar ne-am promis că o să repetăm figura şi o să-i dăm de capăt, tot în aceeaşi formaţie (suntem 4 jucători, deci e numai bine).

Per ansamblu, ce pot zice e că eu am zis de la început că “nu stau până la răsărit”, tot felul de obiecţii la pierdutul nopţilor la modul ăsta… dar până la urmă a fost super, ne-am distrat pe cinste şi, chiar dacă nu îmi doresc să fac asta prea des, abia aştept să mai tragem o tură de jocuri.

Am ieşit din club când se crăpa de zori. Totul părea pustiu; noi, din reflex, ne aşteptam să vină gloatele de nemorţi. Clar, era cazul să mai şi dormim. Focă ne-a lăsat pe fiecare unde trebuia (fără el şi maşina lui nu cred că s-ar fi întâmplat nimic; mulţumirile de rigoare) şi gata.

O ultimă observaţie: nu vă “aruncaţi” la aşa ceva fără provizii de mâncare şi băutură, eu am ieşit cel puţin cam deshidratat din experienţa asta.

Scule

“noua jucărie a lui varutzu’”

… audio, să nu înţelegeţi greşit. Tot ce vreţi şi vă doriţi găsiţi pe noul site a lu’ qwe:

www.audioweb.ro

Evident, ca orice lucru fain, e gratuit. Adică nu dai comisioane de intermediar şi poţi publica anunţurile cu propriile scule, moka. Şi îs acolo o grămadă de chestii, toate puse pe categorii, fain frumos; mai intru şi eu din când în când să îmi belesc ochii la ce au unii şi vor avea alţii…

De ce? Pentru că ne plac chestiile tehnice.  Cum de e cum e (adică gratis şi fără bannere şi popup-uri)? Habar n-am. Totuşi, zebra de dar nu se cauta la dinţi…

O chestie mega cool pe care am făcut-o pentru blog-ul meu, iar apoi şi pentru vărutz a fost un mini-client; cu el poţi accesa direct site-ul, fără să tastezi adrese, etc… Încercaţi şi vedeţi:

• client carlsberg.wordpress.com
• client www.audioweb.ro

Hyper

“Păi bun, dar l-ai putea pune ŞI pe blog,
pentru doritori
*hint hint*”
(Shadow)

Bun, bun, dacă trebuie să mă laud, mă laud. De ceva vreme mă ocup de programare. Şi de când mi-a plăcut programarea, mi-a plăcut să programez chestii ciudate. Iată cele cu care mă laud azi:

Sunt două plugin-uri pentru ceea ce este, părerea mea, cel mai bun software de schimbat statusuri existent, şi anume HyperIM. Ştie multe media playere, multe programe de Instant Messanging şi are o grămadă de chichiţe care vă vor face pierdutul vremii pe net şi mai fain.

Primul se numeşte SysVol şi l-am făcut în primul rând pentru mine. Citeşte informaţii din placa ta de sunet (din care cel mai interesant şi direct este volumul) şi îţi permite să le afişezi în status. Deci cei care mă au în lista lor de la Yahoo pot să-şi dea o palmă şi să îşi zică: “da mă, asta era!”

Al doilea se numeşte TranceLocator şi l-am făcut în primul rând pentru Shadow şi apoi pentru toţi cei care au laptop-uri şi nu le e jenă să se plimbe cu ele. Ăsta, cu puţină configurare deştept făcută, se poate folosi de numele reţelelor WiFi şi puterea semnalului recepţionat pentru a determina şi afişa unde te afli.

Pentru a le putea pune la muncă trebuie în primul rând să downloadaţi şi instalaţi HyperIM. Citiţi bine ce scrie acolo că vă treziţi cu un fişier .torrent şi apoi tot voi vă întrebaţi de ce. Apoi downloadaţi modulele de instalare a pluginurilor (le va deschide HyperIM dacă a fost instalat corect; dacă dă erori, insistaţi până zice că-i totul ok):

• SysVol
• TranceLocator

Acolo găsiţi fişierele, instrucţiuni şi discuţiile legate de ele. Tot acolo vă rog să puneţi întrebări şi comentarii sau să raportaţi erori de funcţionare.

Sper că sunteţi mulţumiţi, dacă nu impresionaţi. Şi sper că vă vor fi utile!

Cool

“E un… frigider?”
(Chubb-Chubb)

Nu. Nu m-am îndrăgostit de un frigider. Nu contează că e plin de bere. Ok, nu zic că nu face nici o diferenţă, dar totuşi: nu sunt frigoriferofil. Insist.

Problema a fost ridicată atunci când eu am susţinut că mă uit după “ceva albastru”. Adică o tipă cu un top de un albastru strident care parcă îmi făcea în ciudă defilând toată ziua prin faţa mea. Chubb-Chubb (care este prietena lu’ Mâţu de… mult mai mult timp decât pot ţine eu minte) s-a gândit că dintre toate chestiile albastre care erau în piaţă… eu mă holbam după frigiderul care deservea una din terase. Frumos. Foarte frumos. Poate eram norocos şi-l duceam acasă în seara asta, nu?

Contextul în care avea loc această “situaţie” era o ieşire la bere. Am pornit 2 şi am ajuns vreo 10… că deh, berea înnobilează oamenii… şi mai important, îi răcoreşte. Am băut, am mâncat, ce naiba, ne-am simţit super.

Ajunşi acasă… Mâţu constată că un torrent e bântuit, în sensul că insistă că se gată în 5 ore… de ieri. Eu constat că nu mai e bere în frigider. Oare e şi el bântuit? Poate trebuia să-l combin pe ălă albastru…

A sonda

Am pus cap la cap împreună cu Mâţu un sondaj, vă rog să îl completaţi, s-ar putea să iasă ceva fain…

Dacă nu ştiţi engleză, sunaţi un prieten. Dacă aţi ales “Other” (adică “Alt răspuns”) la vreo întrebare, ar fi util să lăsaţi un comentariu… în orice limbă.

High

“Eşti praf!”
(Pantera’s)

Zicea de Iepu. Eu i-am explicat că nu-i “praf”, îi pastilat. Iepu a făcut ceva cu picioruşul lui norocos şi acuma trebuie să ia “painkillers” (el aşa le zice) ca să se simtă bine. Cert e că ieri am râs toată ziua de el ce prostii debita şi făcea… spre exemplu, i-am cerut să copieze un proiect scris de noi în laborator. El a dat Select All, apoi Copy, New Project şi când l-a întrebat cum să se numească proiectul nou, a dat Paste… rezultatul a fost foarte hilar, iar compilatorul nu mai înţelegea nimic…

Mai târziu am avut un alt laborator unde Iepu a fost foarte consecvent şi, după ce a luat o nouă pastilă, a fost mai dubios ca niciodată. Mixu râde cu întârziere, noi râdem de două ori, prima dată pe bune şi a doua oară de Mixu… Eu, stricându-mă de râs, dau cu faţa de tastatură şi se stinge calculatorul. O nouă repriză de râsete; profesorul nu mai înţelegea nimic, toţi din ultimul rând eram în lacrimi de râs. După ce am terminat, m-am gândit că poate s-a defectat calculatorul; totuşi, a pornit, aparent nimerisem combinaţia de taste pentru funcţia de Suspend (sau Sleep). Trebuie să recunosc: nu ştiu care este combinaţia respectivă de taste, dar am găsit o metodă brevetată de Zidane pentru a o aplica expres…

Fuego (căruia i se zice, din nou, mai des Focă) s-a angajat, cică. A venit primăvara şi iar e marea umblătură după femei. Eu îi sugerez să umble după credite că focile au devenit specie pe cale de dispariţie la noi în an…

În rest… ce să zic? M-a amuzat o ştire din planul internaţional… eu ieri am aflat că Islanda s-a declarat naţiune falimentară. Că nu-i ajută UE, că câr, că mâr. Apoi au declarat că îşi bagă picioarele şi îi lasă pe ruşi să îşi facă baze militare pe teritoriul lor. Cică brusc au sărit toţi cu banii…

Hai noroc, eu bag o bere rece.

Leapşa 2 în 1

“A, nu există?
Las’ c-o inventăm noi, atunci.”
(soră-mea)

Alaltăieri i-am explicat conceptul de “bad hair day”. Azi mi-a zis că are un “bad face day”. Nu întrebaţi, nici eu nu ştiu mai mult…

Îmi pare foarte rău că nu mi-am mai demonstrat talentul de scriitor de ceva vreme… dar viaţa chiar e neinteresantă. De două ori pe săptămână mă trezesc cu noaptea-n cap să ajung la facultă la 8. În rest stau în casă şi mă bucur de pacea şi liniştea ce domnesc în zona asta… E simplu. Şi plăcut.

Iar atunci când TV-ul şi jocurile pe calculator nu mă mai satisfac, mă pun şi fac ceva util cu timpul meu. Mai fac o temă. Mai scriu un program. Dacă n-am de lucru, am grijă să îmi fac.

Acum, răsfoind după ceva vreme blogul lui Dowel, am găsit nişte chestii care mă încântă întotdeauna: lepşe! Una tre’ să recunosc, mi-a fost adresată şi m-am prins cam târziu… dar asta e, better late than never!

Prima leapşă: leapşa muzicală, one of my favourites:

Rules:

1. Put your music player on shuffle (all music).
2. For each question, press the next button to get your answer.
3. You must write that song name no matter how silly it sounds!
4. Tag 10 friends who might enjoy doing the game as well as the person you got the game from.

Şi acuma execuţie. Prima problemă: a fost greu să pun toată muzica într-un singur playlist. Este vorba de câteva sute de giga de muzică… a luat ceva vreme. Şafăl nu e greu de pus, însă; şi vă zic de pe acuma că refuz să efectuez punctul 4. E GPL, ia cine vrea…

Şi iată întrebările, cu răspunsurile mele:

• If someone says “Is this OK?”, you say:

  Voices of Kwahn A.D. – Return Journey

  ăăă… ce? Şi totuşi… melodia e mişto!

• What would best describe your personality?

  Rammstein – Tier

  :>

• What do you like in a guy/girl?

  Manowar – Brothers of Metal

  mm..da

• How do you feel today?

  Chris Rea – Stick By You

  Smooth, trebuie să recunosc

• What is your life’s purpose?

  Ca$$a Loco – Vând fân

  Pauză 1 oră până m-adun. Sînt un jupîn!

• What is your motto?

  Gladys Knight & The Pips – Help Me Make It thru the Night

  Unde dai şi unde crapă…

• What do your friends think of you?

  Al di Meola – Innamorata

  Care sunteţi, mă?

• What do you think about very often?

  Eric Serra – Korben Dallas

  Tot timpul, nu mă pot opri… not!

• What is 2+2?

  DJ Zinc – Casino Royale

  Şi cică speram să nu dea cu virgulă…

• What do you think of your best friend?

  DJ Tiësto – Love Comes Again

  …cred

• What do you think of the person you like?

  Chingy feat. Jason Weaver – One Call Away

  De unde am eu aşa ceva? Totuşi, merge…

• What is your life story?

  Sting – Perfect Love… Gone Wrong

  + o grămadă de chestii înainte şi după…

• What do you want to be when you grow up?

  Lake Of Tears – Solitude

  Da, de aia m-am mutat cu soră-mea…

• What do you think when you see the person you like?

  Joe Dassin – Le Chemin de Papa

  Ce tare, şi eu nu ştiu o iotă de franceză!

• What do your parents think of you?

  Empyrium – The Yearning

  …

• What will you dance to at your wedding?

  Luna Amară – Simplify My Spider

  A naibii nuntă, abia aştept!

• What will they play at your funeral?

  Clawfinger – I Close My Eyes

  Trebuie să recunosc, asta nu aştept cu nerăbdare…

• What is your hobby/interest?

  Vanessa Carlton – Pretty Baby

  Nu recunosc nimic

• What is your biggest secret?

  Chris Rea – I Can Hear Your Heartbeat

  E adevărat, dar e vorba de pulsul meu

• What do you think of your friends?

  Crazy Town – Battle Cry

  Nu joc WoW chiar atât de mult…

• What’s the worst thing that could happen?

  Delerium – Colony

  Faza asta-i atât de subtilă că nici eu n-o înţeleg…

• How will you die?

  Daft Punk – Face To Face

  Şi eu care credeam că o să mor la un concert Clawfinger…

• What is the one thing you regret?

  Placebo – Then the Clouds Will Open for Me

  Înţeleg…

• What makes you laugh?

  My Dying Bride – The Fever Sea (Live)

  E adevărat, nu mă mai pot opri din râs!

• What makes you cry?

  Everlast – Next Man

  Chiar el!

• Will you ever get married?

  Heart – These Dreams

  Asta o iau ca pe un “da”… Dară o să ne cânte Luna Amară!

• Does anyone like you?

  Lacuna Coil – Stars

  Aparent chiar foarte mult. Hihi.

• If you could go back in time, what would you change?

  Cargo – Cavalerul

  …şi aş şterge câteva melodii

• What hurts right now?

  Sam Cooke – Wonderful World

  E adevărat, mă durea că ştiam melodia dar nu ştiam cine o cântă!

• What will you post this as?

  Green Day – Stuck with Me

  Oricum nu ştiam cum aş răspunde…

Nu ştiu ce să zic, cei care nu ştiu engleză să pună mâna pe un dicţionar… Următoarea leapşă oricum îi în română! Ia vedeţi:

Procedura:

1. Intri pe Wikipedia şi click Random article. Numele primului articol pe care îl vei obţine va fi numele formaţiei tale.
2. Intri pe Quotations Page, la Random Quotes şi ultimele patru sau cinci cuvinte ale ultimului citat de pe pagină vor reprezenta numele albumului tău.
3. Intri pe flickr, la Explore > Last 7 Days Interesting. Cea de-a treia fotografie de pe pagină va reprezenta coperta albumului tău.
4. Foloseşti Photoshop sau alt progrămel pentru a amesteca ingredientele de mai sus şi postează ce-a ieşit.

Formaţia mea se numeşte Alexander Luchars şi albumul ei este intitulat Backwards and in High Heels. Trebuie să recunosc, îmi place foarte mult ideea, cum arată, tot:

Na, eu m-am distrat pe cinste, sper că şi voi… ne mai auzim!

When the lights go out…

“Vom trimite un echipaj
să investigheze problema.”
(centralista)

S-a luat curentul pe la prânz. A durat muult mai mult decât durează de obicei. Un singur lucru este cert, lucru pe care l-am aflat şi cu alte ocazii, dar astăzi mi-a fost confirmat o dată pentru totdeauna: omul modern înnebuneşte în lipsa curentului electric. Ar trebui să fie adaptată legislaţia în consecinţă, foarte serios, nebunia temporară cauzată de astfel de evenimente poate fi devastatoare; să vă explic:

Eu, personal, sunt doar foarte confuz, în lipsa curentului ajung să fac lucruri pe care nu le fac prea des; astăzi, de plicitseală m-am jucat cu pisica şi cu nepoţica mea. Mult. Apoi oamenii, în general, tind să dramatizeze tot şi să creadă ca absolut nimic nu mai merge. Şi ne întrebăm chestii de genul dacă putem să ne spălăm sau să mâncăm (şi centrala şi aragazul merg pe gaz). Apoi ne mirăm de ce nu ne putem încărca celularele, usca pe păr şi alte cele, care par fleacuri, dar totuşi au nevoie de volţi. Sorămea se uită stupefiată la fiică-sa, care se uită mai puţin stupefiată la un film pe laptop. Eu îi explic: laptopul în cauză are o chestie numită acumulator şi va mai funcţiona poate ceva mai mult de jumătate de oră după care o să înceapă a’ mică sa urle.

Şi apoi vine apocalipsa. Încep oamenii să se plictisescă. Eu, am zis deja, sunt un plictisit paşnic. Majoritatea, însă, nu; devin irascibili, încep discuţii de genul “de ce ai lăsat aia acolo?” sau “ai găsit actele pe care ţi le-am cerut?” (ghiciţi care a fost iniţiată de cineva de sex masculin şi care de cineva de sex feminin).  În lipsa oricăror alţi stimuli (se auzeau doar sunetele oraşului şi mieunăturile pisicii din garaj), nu se opresc. După o oră şi jumătate auzeam rostite cuvinte precum “divorţ”, “alcool” (adică bere), “droguri” (adică narghileaua), felurite înjurături şi epitete. Eu mişunam, mai făceam ceva în stânga şi în dreapta să nu atrag vreo atenţie nedorită asupra mea.

Într-un final, când am văzut că furnizorul de electricitate se întinde cu gluma, am înaintat o plângere prin telefon. După ce am explicat doamnei pe unde să trimită echipajul, l-am rugat pe cumnatul meu să verifice încă o dată siguranţele că poate ne alegem şi cu o amendă. Cele din interior erau ok, dar panoul electric exterior era varză. Fiind identificată problema, am sunat din nou, le-am comunicat că avem situaţia sub control, mi-am cerut scuze şi totul a fost ok.

Peste 20 de minute familia stă liniştită în faţa TV-ului. Eu ascult muzică. Duminica e din nou duminică.

Acuma… asta a fost o trecere prin zona crepusculară pentru mine; nu pot, totuşi să nu mă întreb: oare suntem o naţie de plictisiţi? Oare câte din certuri sunt cauzate de plictiseală? Oare câte familii ajung destrămate, pradă lipsei de ocupaţie? Oare nu s-ar putea face nimic? Poate că nu e nevoie de o tonă de psihologie, pedagogie şi consiliere…

Cât despre viteza cu care devenim neandertali în lipsa curentului, nici nu mai zic nimic, poate că ştiu şi Amish ăia ceva…

Obrăznicie

“Tortilla?”
(Focă)

Nu ştiu de când mâncă focile tortillas, dar fie… ieri seară am făcut adunare de învăţat, eu, mai sus-menţionatul Focă şi Iepu. Şi ne-am învăţat, aşa cu mai mult sau mai puţin sictir, pentru ultimul examen din sesiunea asta. Mai demult circula un banc… suna cam aşa:

Doi studenţi, faţă-n faţă:
- Bă, mâine-i vineri 13, ştii ce înseamnă asta, nu?
- WEEKEND! :D
- :D

Cam aşa şi fu… examenul (cred că) l-am luat aşa că… relaxare de vacanţă. Doar o chestie, de fapt două şi generalizarea care se cuvine.

Prima: În drum spre facultă, dis de dimineaţă, oră de vârf, ce mai, un domn a făcut stânga şi a luat o pietoană (sau un pieton pletos, nu am văzut, că era cu spatele la noi tot timpul) pe capotă, destul de urât. Nu vă strâmbaţi, a scăpat doar un pic şifonat(ă), dar cert e că până s-a ridicat, domnul de la volan şi doamna de pe scaunul pasagerului au ieşit să evalueze situaţia. Când au văzut că persoana se ridică şi nu pare să aibe nimic, a început tărăboiul. Că cică s-a găsit să treacă strada “de nuş’ unde” şi când nu trebuie. Era pe zebră şi era verde, clar pentru toţi… mă rog, aproape toţi.

A doua: Acum câteva minute am citit în jurnalul lui Mark Brooks o chestie frapantă. Pentru cei care nu ştiu: Mark Brooks este un artist care lucră cu Marvel Comics (ăiă de fac Spider-Man, X-Men, Iron Man, Hulk, Fantastic Four şi multe altele), şi anume el colorează schiţele făcute de alţi artişti pentru benzile desenate. De asemenea, lucrează şi independent (adică face chestii şi pentru el, nu numai pentru firmă). Iar pt cei prea leneşi să citească jurnalul, vă fac un rezumat foarte pe scurt: aflat fiind la New York pentru Comic-Con (un fel de adunare generală a artiştilor şi fanilor de benzi desenate) cu standul lui cu chestii şi chestiuţe d’ale firmei şi personale, dădea autografe fanilor. Deodată apare un ins cu nişte postere şi îi cere să le semneze; Mark nu recunoaşte posterele ca fiind produse de el sau de firmă şi îl întreabă pe respectivul dacă posterele au fost făcute de el cu poze copiate de pe Internet; tipul spune că aşa-i şi îi cere să le semneze; Mark refuză şi începe un tărăboi că “cum adică” şi “că nu toţi îşi permit chestiile tale”.

Şi acuma concluzia: trăim în nişte vremuri “nesimţite”; obrăznicia îi la ea acasă peste tot, aparent nu numai în România… eu sincer în locul pietonului îi îndoiam capota cu pumnul sau cu ce găseam şi dacă se mai şi răţoia la mine îi învineţeam un ochi, şi lui şi nevestei; cât despre artişti, vai şi-amar de capul lor; sincer, la un concert Metallica (mă rog, Guţă, Rihanna sau ce preferinţe aveţi) te-ai duce cu un CD scris de tine cu muzica scoasă de pe net, să ţi-l semneze? Eu în locul lui Mark îl scuipam între ochi pe ălă, cu toţi de faţă şi nici nu îmi făceam griji că poate n-am acţionat  corect; ce naiba, Roger Waters a şi făcut-o, chiar şi fără un motiv evident, ce să mai zic de unu care vine cu tupeu, după ce mă fură pe faţă să-l mai şi ling în cur.

Şi înainte să comentaţi chestii de genul că aş fi ipocrit, chestiile care îmi plac cu adevărat le cumpăr, dacă le găsesc în România, fain, iar dacă nu, fac tot ce pot să îmi aduc din străinătate (comandă, prieteni care călătoresc, rude de prin străinătăţi etc). În orice caz, să ştiţi că merită, un CD original are calitate de (cel puţin) 4 ori mai bună decât un mp3 şi unele mai vin şi cu bonus-uri şi de cele mai multe ori nu sunt nişte costuri absurde.

Vă rog, oameni buni, gândiţi-vă de două ori înainte să deschideţi gura. Dacă nu de altceva, s-ar putea să regretaţi…