Not for sale

“Ţineţi-vă bine, urmează un entry lung…”
(Piticu’ din capul meu)

…şi pentru prima oară în viaţă, era să pun o ghilimea în loc de “Ţ”…

Aşa se face că mi-am amintit de o piesă de teatru. Eram în Satu-Mare (ce căutam acolo… numai eu ştiam; erau vremuri bune p’atunci); făcea parte dintr-un program artistic pe care primăria (cred) ni-l propusese… Şi nu era vorba de o piesă din aia lungă şi plictisitoare, jucată pe o scenă de teatru enormă; era vorba de un one-man-show, jucat într-o cămăruţă care probabil avea complet altă destinaţie înainte… Ne băgau câte 10-20 pe nişte bănci din alea late; piesa, din câte ţin minte, se numea foarte banal “Scrisoarea”; nu mai ştiu autorul, şi vai, rău îmi pare, merită toată stima…

În piesă, cămăruţa în care ne aflam era camera de schimb a personajului principal, care era… actor. Şi apărea din când în când să îşi schimbe costumaţia şi să se plângă cum că nu e mulţumit că e foarte talentat şi că primeşte numai roluri secundare sau episodice şi că ştie sigur că ar merita mai mult. Şi ne povesteşte cum într-o zi s-a întâlnit cu un domn sus-pus, care i-a promis roluri fabuloase la ceva mare teatru din Paris şi că l-a îndemnat să îşi facă bagajele şi să vină la Paris intr-o săptămână. Schema era că în caz că nu îl putea primi acolo, domnul urma să trimită o scrisoare actorului nostru pentru a-l înştiinţa; nu cred că trebuie spus că prietenul nostru nu voia s-audă de vreo scrisoare… Şi în ultimul moment, o doamnă din administraţie anunţă că a venit o scrisoare. Dezastru. Lacrimi. O ia cu o mână tremurândă şi o deschide. Era o înştiinţare cum că nevasta actorului şi unicul lui fiu muriseră într-un accident nasol. Piesa se termină în vorbele “Plec la Paris…” spuse cu un ton de nedescris.

Şi ce are asta de-a face cu mine? În primul rând, piesa mi-a plăcut super mult; poate o ştie cineva şi mă iluminează în privinţa numelui autorului. Pe de altă parte… m-a apucat şi pe mine o dilemă similară.

Se face că mi-s pe aeroport, cu bagajele gata făcute. M-am vândut; scump, dar totuşi vândut. Urmează să îmi iau “La Revedere” de la toţi prietenii, revedere care în sinea mea ştiu că nu va mai avea loc; la o săptămână de vacanţă pe an, nu o să am timp să îi vizitez şi, în timp, mă vor uita. Dar încerc o tentativă de zâmbet… Mă văd cu lanţuri la mâini şi la picioare şi îmi vine în cap “I done a bad”. Mă zbat. Nu trece mult timp şi mă prind că mă zbat ca un peşte pe mal la mine în pat, cu lacrimi în ochi, cu tot tacâmul… Şi mă gândesc; oricum, ştiam că nu mai e vreo şansă sa dorm… Vreau să părăsesc viaţa aceasta? Vreau să îmi las prietenii care, deşi bagă strâmbe uneori, îs totuşi ai mei? Vreau să nu mai iubesc niciodată? Să fim serioşi, bani se găsesc şi p’aci…

Cineva aşteaptă un C.V. al meu; eu cred că nu-l va primi… Deşi nu pot nega că un refuz mi-ar scufunda bărcile, mă tem mult mai tare că mă vor primi.

Vă rog să-mi fiţi prieteni buni, să mă iubiţi şi să mă lăsaţi să vă iubesc, altfel mă vând pe Froogle!

~ by Sindel on Fri, 08.06.2007.