III. Psi, part 1

Ne-am dat jos, “noi” şi Şoferul¹⁵. Am ajuns¹⁶; arată foarte fain. Sunt canale cu bărcuţe peste tot¹⁷. 

Oricum, am parcat/debarcat/aterizat într-o zonă mai “nasoală” a oraşului, fapt indicat de tarabele care vindeau tot felu de chestii şi de tipii cu feţe de bişniţari. Vine Şoferu’ cu o plăsuţă în care ţinea câteva ţigări (da, ţinea ţigările într-o punguţă), o trânteşte pe taraba unuia din bişniţari şi face ce face de produce un pachet din ţigările care îi povestisem că îmi plac. Eu îl refuz şi de data aceasta, susţinând că nu am chef de o ţigară acuma; stând să mă gândesc mai bine, nu mai urma să am chef, vreodată, de fumat¹⁸.

Mă gândesc că ar fi cazul să mănânc ceva¹⁹; se pare că şi Amy, la fel. Mă gândesc la restaurantul meu favorit şi mă uit, disperat, în stânga şi-n dreapta. Amy, mereu cu un pas înainte, apare deja cu o pungă, deşiră bucatele pe o măsuţă acolo şi într-un timp foarte scurt reuşeşte să se integreze în ambianţă, mâncând cu o poftă şi mânjindu-se efectiv până la urechi în acest proces. Mă amuza acest fapt; mă găndeam la replica renumită “If they called them Sad Meals, kids wouldn’t buy them!”²⁰; dar ajunsese în aşa hal de mult să semene cu un boschetar din ălă tipic, că eram deja speriat²¹.

Trec trei fete prin spatele tarabei. Eu le iau la ochi şi o fac încât să nu trec neobsevat. Una din ele îmi captase atenţia într-un mod aparte.

Ceva mai târziu²² fetele conduceau grupul meu; ne arătau oraşul. Ne deplasam pe un “trotuar” înalt (cam cât un bloc de înalt), în jurul unei “pieţe” de apă. Ea se apropie de mine şi îmi pune mâna pe şoldul ei²³. O trag la pieptul meu şi o ţin acolo. Ea râde şi îmi dă de înţeles că nu se aştepta să o ţin strâns. Se aştepta să îi dau drumul la scurt timp după “îmbrăţişare”. Are loc, instant, o lacună în timp; parcă este seară/noapte; Ea s-a schimbat din nou, este machiată, are un ruj de o culoare deschisă, stridentă. Printr-un gest foarte scurt, jumătate din ruj ajunge pe buzele mele. Râde.

Am senzaţia că mă trezesc din vis… încă simt rujul pe buze, încă aud râsul ei.

Note:
15. De asta tot îmi venea să îi zic Şoferul. Am o senzaţie că el ne-a dus, cumva, acolo.
16. Nu ştiu de unde şi iar nu ştiu în ce oraş mă aflu.
17. Seamănă foarte mult cu Veneţia. Probabil că am auzit multe chestii povestite de Fuego şi o prietenă a mea despre Veneţia. Numai că e foarte modern. “Trotuarele” ce încadrează “străzile” de apă şi marea majoritate a clădirilor sunt realizate dintr-un material gălbui.
18. Nu-s un fumător înrăit, nu am păţit niciodată să ajung la faza “aş da orice pentru o ţigară”. Lights-urile sunt singurele pe care le pot fuma liniştit, fără să am ceva de băut, fără să mi se facă scârbă la un moment dat. În vis, aparent, îmi pierise cheful de tot şi pentru totdeauna; cu cât mă gândeam mai mult la fumat, cu atât mi se făcea mai scârbă.
19. Mi se întâmplă des. La birou mi se zice “Foamea”. Chiar şi acum, tot la mâncare îmi stă gândul.
20. Ok, cred că îi este evident oricui, în acest moment, care e restaurantul meu favorit. Dar să ne gândim, că totuşi, exista un control al calităţii şi, dupa puţină analiză, nu este cu mult mai scump decât altele.
21. În realitate, nu e chiar aşa bestiala Amy. Ce-i drept, are un stil de a lupta cu îngheţata foarte amuzant, dar nu se apropie sub nici o formă de grotesc.
22. Nu pot să zic exact cât de târziu. Ea (care nu are nume şi va rămâne pur şi simplu Ea) îşi schimbase între timp hainele, dar nu ne cunoşteam încă prea bine.
23. Dacă tot nu are nume, măcar să încerc să o descriu: aspectul fizic şi firea dezgheţată o fac foarte asemănătoare cu Botache. Spiritul (de multe ori, în vise, identific persoanele după un fel de “soul trace” şi nu după înfăţişare; pur şi simplu ştiu cine este persoana) dă a Shadow. Iar gesturile de ştrengăriţă parcă sunt de la o tipă pe care Shadow nu prea o înghite acuma. Ştiu, o să mă înjure toate trei, dar asta e, eram imprecis dacă nu spuneam…