Pauză tehnică

“Nu-mi pui un link, ceva
la tine pe blog?”
(qwe)

Hai, că prea mult m-am tot tras pe cur cu chestia asta. Oricum numai păianjănii mai mişună p-aici (he, he, he).

Deci uitaţi care-i faza: văruţ şi-a tras firmă de web hosting. Cine zice ca dincolo-i mai ieftin… îl trimit la colţ; aici e treabă serioasă, viteză,  servere dedicate, puse-n datacenter, nu compu’ vechi a lu’ vecina cu un linux pe el.

Şi, oarecum legat de subiect, am să mă mut şi eu cu toată treaba pe servere la el; am planuri măreţe. Când e gata, poate mă re-apuc şi eu de blogăreală, dar o să dureze ceva, aşa că nu vă grăbiţi cu F5-ul.

Ne vedem dincolo.

Sfârșitul naivității

“Pentru limba română apăsați tasta 1…”
(Roboțelu’)

Cine înțelege aluzia are o bere de la mine.

Am tot zis ca n-o să laud diferite brand-uri, oricât îmi plac, da’ n-am promis că nu le fac de căcat pe altele. foarte recent am simțit nevoia să pun sub lumina reflectorului niște chestii. Am așteptat destul cât să-mi treacă nervii, da’ gustul amar tot mi-a rămas.

Uitați despre ce-i vorba. Am și eu un abonament Cosmote. Da, minute naționale, minute în rețea care pot fi folosite și cu fixu’, super tare. Da’ te pune naiba să ai vreo problemă cu ei. În primul și-n primul rând că existența “lor”, a devenit un fel de mit, eu pentru o oră bună am crezut că nu mai există oameni în carne și oase în spatele acelui nume de firmă.

Am sunat la 1234, ceea ce numesc ei “Serviciul de Relaţii cu Clienţii” care este, de fapt, un fel de serviciu de frustrare a clienților – pe scurt, puteți obține orice informație doriți și nu doriți despre ofertele lor curente, “orice alte informații” (adică încă patru chestii) – și chestii destul de detaliate despre abonamentul vostru, plăți și alte cele care, mare surpriză, tot aparatul știe să le recite. O lipsă desăvârșită a unei opțiuni care să sune a “pentru a lua legătură cu un operator” să dai cu telefonul de asfalt și să faci dansul ploii in jurul lui.

După o oră de stat de vorbă cu roboții – care aparent au cotropit firma și i-au subjugat pe oameni – am recurs la Internet și, după câteva încercări am reușit să găsesc o “schemă” (care chiar funcționează) să ajung să vorbesc cu un om. Și fiindcă-s darnic de felul meu, vă împărtășesc și vouă, poate o sa vă prindă bine cândva:

• formați 1234, așteptați să vă recite un mesaj de primire și/sau o super ofertă – în situațiile astea am descoperit că dacă apăsați o tastă care nu este alocată unei opțiuni (spre exemplu #) va tace din codec (că dară n-are gură)
• apăsați tasta 1 – adică selectați limba română
• apăsați tasta 4 – adică selectați programul de loialitate (Sieg Heil?)
• apăsați tasta 0 – adică să vă răspundă un operator

Știu că pare simplu dar credeți-mă, nu m-a bătut capu’ să ajung acolo pe cont propriu…

Și până la urma urmei, care era problema. M-a sunat unu că cică am câștigat 500 de euro la ceva promoție Cosmote; trebuie doar să-mi confirm identitatea și să-i zic numele, prenumele și județul. Eu, deși l-am crezut pentru o secundă (își știa bine poezia, cu intonație cu tot), i-am zis că ar trebui să aibe informațiile astea despre mine; de obicei mi se cere numărul contractului sau seria actului de identitate. N-am apucat să-mi termin obiecția, tipul a închis – clar, țeapă. M-am gândit că ăsta mizează că nimeni nu se va obosi să-l reclame și ce surpriză îi fac eu! E ilegal, în mai multe nivele, falsă identitate și fraudă. În plus că dracu’ știe cui vinde el listele de “clienți” care pun botul.

Și na, îl reclam, cică. O oră de înjurat robotul, apoi dau de operatorul care, fiind responsabil cu programul de loialitate habar n-are ce să-mi recomande (nu mă îndoiesc de faptul că îi păsa enorm de mult de problema mea) și îmi sugerează să mă duc la un sediu sau la un magazin cu care au ei parteneriat și să fac reclamație acolo. Iar ca să nu se termine povestea aici, m-am îmbrăcat și m-am dus.

La sediu, pe sală, o singură tipă (sau poate era un robot de ultimă generație), stătea cu cotul pe birou și cu capu-n palmă (de fapt, sigur nu era robot, imita prea bine o persoană plictisită de moarte). Mi-am dres vocea să-i atrag atenția. Îi povestesc tot; o doare fix undeva. Ea zice că da, se întâmplă, îmi spune că e număr de cartelă (nu a verificat, știe ea sigur), mă întreabă dacă i-am dat vreo informație la individ. Nu că ar conta, concluzia e că n-are ce să-i facă. Îi repoșez tipei că îi doare fix undeva de fraudele din rețeaua lor, ea insistă că nu-i adevărat, doar că nu se poate face nimic. Nu poate să îi blocheze numărul – trebuie să fi operator de telefonie să faci așa ceva și ei sunt, ăăă… a, da, operatori de telefonie.

Să fim serioși, nu vor, pentru că, ei bine, individul acela le aduce și lor venituri. De asta nu blochează nici accesul telefoanelor furate (nu mă bag în detalii, se poate, dacă e raportat furtul).

Tipa zice că poate dacă mă duc la poliție și fac reclamație și cer ei deconectarea individului… adică altă umblătură, alți oameni plictisiți. Multă agitație pentru nimic, de fapt. Și ca să nu se rezolve nimic, evident. Eu îi mulțumesc pentru “ajutor”, ameninț că mă apuc și eu de fraudă prin telefon dacă e așa rentabil. Ea mă încurajează, ironic, mă salută și pași-pusi.

Pe drumul de întoarcere bag nasu’ la un prieten de-al meu la birou, notar de meserie și îi povestesc pățania. El îmi povestește una de-a lui, și mai “țeapănă”, cu mașină furată, cetățeni străini, fals în acte, tot tacâmu’, concluzia e că prezumția mea (că și poliția din țara asta e inutilă) e confirmată. Am mai auzit și eu destule povești din astea, cu tipi prinși în flagrant, “cu mortu-n casă” (mai mult sau mai puțin la figurat) și care au scăpat fără nici măcar o contravenție. Mai un pic și ajungem ca-n Japonia, cică acolo violu’ ține loc de “ceau”. Și ăia au roboți, mulți.

Ce vă zic eu: fiți cetățeni adevărați, nu întoarceți capul când vedeți ceva în neregulă, nu dați țepe, nu puneți botu’, nu dați șpagă, nu luați șpagă, nu fiți șmecheri “fiindcă numai așa merge în țara asta”; chiar e o dumă de căcat.

Soulshard

“Ăsta e banneru’ nostru!”
(Vladiatoru’)

Cu acești oameni îmi petrec eu serile în ultima vreme. M-am făcut sunetist; ei spun că cică mă pricep și fac treabă bună. Eu, sincer, m-am bucurat că nu-s încă o trupă underground supărată care aspiră la faimă instantanee. Sincer, îmi plac mult melodiile lor; dacă suntem pe aceeași lungime de undă și vă simțiți generoși, intrați și dați un vot.

Până una alta, poate ne mai vedem pe la câte-un concert!

Peninsula

Am fost odată…

“Cum stăm?
Mergem?”
(Spaz)

O, da! Joi la 4 dimineața ne urcam în taxi cu destinația Tîrgu Mureș via Gara de Nord. Drumul de șapte ore n-a fost o distracție, în special dat fiind faptul că nu aveam locuri și trenul a fost umplut până la refuz; bilă neagră pentru CFR. Dar ne-am împrietenit cu cei din jur și am găsit modalități de a face timpul să treacă. Odată ajunși, am avut norocul de a nu sta prea mult până să prindem un taxi care să ne ducă la peninsula promisă.

Ok, toate bune și frumoase. Nici tipii nu erau nașpa da’ na, nu mă interesau. Doar că se vorbea cam multă maghiară. Din fericire nu doar maghiară, deci n-am avut scandal, doar câteva confuzii comice.

Pe locuri, fiți gata…

“Tessék!
Poftiți!”
(toți comercianții)

Ne-am luat permisul de parcare a unui cort în spațiul destinat camping-ului, am găsit un loc mișto, am ridicat fortăreața, ne-am dus bagajele la garderobă și am început să explorăm; prima zi de chefuială începuse.

Am văzut niște francezi tare simpatici care își spuneau Babylon Circus care au facut show; apoi am moțăit pe ritmuri de Ska-P. Un duș rece m-a băgat înapoi în priză. Ne-am mai bâțâit pe acolo să găsim toate punctele de interes; ne-am umplut de broșuri, ecusoane, materiale promoționale, lucru ce ne-a permis să ne facem planurile pentru următoarele zile. Obosiți, ne-am retras pe muzica celor de la Therapy?.

Am constatat că pe cât e de cald acolo în plină zi, pe atât e de frig după apus. Regretam că nu mi-am luat mai multe haine groase dar, cu puțină imaginație și ceva mai multă foială am reușit să adorm.

Party!

“Egészségedre!”
(vorbește berea)

De pe la 10 dimineața nu mai puteai sta în cort. Am zburat cu toată viteza înspre dușuri să mă răcoresc. Am zburat înapoi să-mi iau și prosopul. După aceea fuga-fuga la concursuri, promoții etc. Dar totuși, înapoi la cort să-mi las gelul de duș care-mi rămăsese în buzunar și care nu m-ar fi ajutat cu nimic in continuare.

Am făcut karting cu niște beri la bord (că șofatul pe bune în aceleași condiții nu e indicat). Na, am ieșit dintr-o curbă drept într-un parapet, mare scofală. Apoi s-a înfipt un alt concurent în mine de au trebuit să ne despartă cu ranga. Dar am recuperat și am terminat pe locul 3, cu un record personal de 34,90 secunde.

Am înfulecat și m-am plimbat pe la promoțiile Coca-Cola. Ăștia aveau un sistem drăguț. Cumpărai un Cola la 0,5 cu 5 lei (muuuult), primeai și un pahar d-ăla de carton. Cu un pahar puteai participa la oricare din concursurile lor. Cu Spaz ne-am băgat la câteva tentative de doborât o piramidă de doze cu mingea și am plecat cu niște fluiere, premii de consolare; n-a înțeles nimeni nimic atunci când am intrat într-o eco-toaletă și am început să fluier. Apoi m-am rupt în scheme de vreo 3 ori la un concurs de Guitar Hero.

Ne-am mai alcoolizat un pic și au început concertele. I-am prins pe Blazzaj, apoi au făcut show Parov Stelar Band; au cântat și bis când au văzut că era să dărâmăm scena cu țopăitul cadențat. Mai încolo i-am văzut pe The Rasmus care, pe lângă ca au rămas așa cum îi țineam minte de prin liceu, au cântat și melodii mai vechi de-ale lor. Apoi au urmat Gorillaz Sound System (adică Gorillaz, doar că au mixat și remixat de am rămas proști).

Ne-am regrupat (umblam cu Spaz și cu niște prieteni de-ai ei care au devenit și prieteni de-ai mei și care ulterior am aflat că erau prieteni și de-ai fratelui meu, în orice caz, oameni foarte foarte tari; ba mai mult, era și ziua unuia dintre ei) să mai bem ceva. La un moment dat nu știu cum am făcut de toți s-au dus să micționeze, numai mie nu-mi venea; a început la o terasă în preajmă Stop the Rock și eu am băgat un step de DnB. Când m-am uitat în jur se mai adunaseră câțiva care se rupeau alături de mine. Prea tare! Apoi am mers cu toții pe terasa de unde venea muzica bună și am dansat și am dat contorul de beri peste cap. La un moment dat a venit o blondă și mi-a ținut un monolog în maghiară. I-am zis în engleză ca nu înțeleg și a plecat foarte tristă. Păcat… era drăguță.

La 3 dimineața am mers într-un cort enorm – care, dacă n-ar fi fost plin de oameni, am fi zis că-i depozit de boxe – să-i vedem pe Șuie; mi-a plăcut că au intrat direct în pită, n-au lălăit-o să păstreze hit-urile pentru bis-uri.

Pe drumul de întoarcere la corturi m-a apucat o foame din aia de-ar fi scos lupu’ din pădure. Foarte convenabil, un nene vindea niște hamburgeri pe marginea drumului.

Eu arăt cu degetul.
> Ce conține un hamburger?
Vânzătorul: Păi, chiflă, salată, sosuri...
> Carne conține?
Vânzătorul: Păi chiflă...
> _

Ok, bun, domnu’ se referă la halca de carne de hamburger cand zice “chiflă”. Am achiziționat unul, l-am înfulecat și m-am culcat.

Rockstar

“Țintești prea sus!”
(instructorul de tir)

Ok, deja îmi cumpărasem o pălărie foarte mișto și în general eram îmbrăcat de făceam oamenii să întoarcă aparatele de filmat după mine. Mă salutau necunoscuți, beam cu prietenii și cu toții ne simțeam foarte bine. Pe la prânz a sosit și prietenul lui Spaz și s-a cazat cu noi în cort și i-am făcut un tur al locului.

Eu am învățat să trag cu arcul, dar încă nu știam prea bine să ochesc ciuta (de carton, nici un animal n-a fost rănit în timpul festivalului). Mai pe după-amiază mi-am întins un izolier și m-am pus să-mi fac siesta. Când m-am trezit, era un nor măroc pe cer; am rupt-o la fugă și m-am adăpostit la scena unde tocmai terminau de cântat Grimus. N-au sunat deloc rău băieții!

A început ploaia, noi beam pe o terasă dotată cu umbrele. Am fost la cortul Orange unde ne dădeau net moca să văd când vom avea din nou soare; aparent abia a doua zi urma să se dreagă vremea. La un moment dat am primit un apel. Cică să vin la scena Cola să-mi dea premiu; cică locul I la concursul de Guitar Hero din ziua precedentă. Am primit un ceas Swatch foarte fain, doar că-mi era cam larg. Am fost fotografiat, felicitat și expediat.

Seara i-am văzut pe Europe. Au fost geniali, cu toate gesturile de acu’ 25 de ani – blugi strâmți, păr ciufulit, călăritul suportului de microfon, tot tacâmu’ – nu vezi așa ceva în fiecare zi!

Și apoi, într-un final s-a întâmplat. M-am îndrăgostit; paralizasem. A intrat în inima mea cu toți cei 20.000 [W] la concert la Tricky. Dragoste de bas. Dragoste de basistă. Câtă dreptate avuse instructorul de tir…

Pentru că tot ce aveam nevoie era un motiv în plus să beau! Într-un târziu m-am retras în cort; în depărtare se auzeau Gojira și Noisia.

Burnout

“Ce dracu’ îndrugi acolo?!?”
(prietenu’ lu’ Spaz)

Eu ziceam că plouă ca-n Diablo 2. Și apoi ziceam că am brick-uit până dimineața (adică am dormit ca o cărămidă). M-am trezit cu ciorapii uzi și nu mi-a convenit.

Era ultima zi de festival și am decis că e cazul să n-o las să treacă degeaba. Am început cu o ciocolată caldă cu Jägermeister și m-am adăpostit într-un lounge. La un moment dat s-au trezit și ceilalți și ne-am pus să bem împreună. După hot-dog-ul mâncat la prânz ne-a mai lăsat și ploaia și a ieșit soarele. Am băut de bucurie.

Mai încolo ne-am înscris cu toții la alt concurs, unul de Dance Dance Revolution. Nicicare nu eram talentați dar a fost distractiv; jocul ăla chiar e greu! Mai spre seară am avut încă o conversație genială cu un (nici nu știu dacă nu era același, de fapt).

> Vă rog o porție de cartofi prăjiți, un șnițel de pui și o porție
de salată.
Vânzătorul îmi pune cartofii și salata în câte o farfurie și îmi
scoate un hamburger cu șnițel de pui proaspăt încălzit cu microunde.
> Șnițel de pui simplu nu aveți?
Vânzătorul îmi întinde hamburger-ul/sandwich-ul cu șnițel de pui.
Vânzătorul: Ăsta e.
> Acela este un hamburger cu șnițel de pui. Șnițel simplu nu aveți?
Vânzătorul arată către o stivă de hamburgeri, probabil cu carne de
vită.
Vânzătorul: Nu, nu, acela este un hamburger. Ăsta-i șnițel de pui.
> _

Eu am suspinat, am luat cartofii, salata și “șnițelul de pui” și m-am pus să mânc.

Au început să cânte Zdob și Zdub. Eu n-aveam stare, i-am lăsat pe amici la concert, m-am dus să mai bag un raliu, am mai tras o tură cu arcu’, m-am lăsat pictat pe față. M-am întors tocmai când terminau de cântat; aveam o fereastră în program, ne-am împrăștiat și, din cauza unor erori de logistică – X avea cartela în telefonul lui Y care era în geantă la Z și ajungeam să ne dăm mesaje nouă înșine și alte tâmpenii – nu ne-am mai putut regrupa. Eu și cu o prietenă am aterizat în cortul unde aveau cei de la Winston promoții și party-uri; tipii băgau DnB, evident că a ieșit moșeală.

Eu am rămas fără cash; am ieșit până la bancomat, care se afla în afara spațiului de desfășurare a festivalului. Mă, întorc îmi verifică brățara și mă trage un gardian într-o parte.

Gardianul se uită urât la paharul meu de bere.
Gardianul: N-aveți voie să intrați cu bere din exterior.
> A, e luată de la festival.
Gardianul ridică din umeri.
Gardianul: Nu contează, n-aveți voie să intrați la festival cu berea
de afară.
> Păi și ce fac?
Gardianul: Ce puteți face este să folosiți bere și apoi puteți intra
la festival.
> folosește bere_

Am dat-o peste cap în fața lui și am intrat. Problema a fost că, în consecință am fost mac de beat la concert la Korn. Sau na, poate că nu era problemă…

Apoi am fugit la Dub FX; omul ăla este defect, scoate niște bași din el de nu-ți revii; în plus, a făcut un show superb. După ultimul bis am dat o fugă să prind și ultima oră din Above & Beyond. Nu prea a înțeles lumea care era faza cu chestia aia îmbrăcată în negru (care eram eu) la un trance party, dar na, asta e! Am auzit de la ei fix ce-mi doream să aud… n-am cuvinte destule să-i laud; când au încheiat m-am dus și eu să dorm.

Relativitate specială

“Facem un experiment,
poate trece timpul mai repede.”
(Spaz)

Ne-am împachetat, am plecat; tren aveam abia mai târziu, deci ne-am despărțit: echipa formată din Spaz și prietenul ei avea misiune să se ducă la gară sa cumpere bilete; noi restul aveam dificila misiune să frecăm buha prin centrul orașului. Eu am găsit un ceasornicar să-mi pună baterie în ceas și să mi-l potrivească pe mână, apoi am mers la Mall și ghiciți ce am făcut! Da, am băut…

Am ajuns apoi în gară și m-am bucurat că delegații noștri au făcut rost de bilete cu locuri. Lux! Trenul s-a oprit la un moment dat și am fost anunțați că va sta în loc aproape o oră deoarece un alt tren care trebuia să vină din sens opus pe linia respectivă avea și el întârziere o oră și na, din cauza noastră urmau și alte trenuri să întârzie și tot așa. Pe scurt, am tras concluzia că japonezii s-ar sinucide instant dacă ar afla ce-i cu liniile noastre ferate. Am mers până la butic și, de ultimii mei bani, am procurat un PET de bere cu scopul de a face un experiment. A funcționat.

Ajuns înapoi acasă, am concluzionat că n-am mai fost așa epuizat în viața mea. Dar a meritat, a fost absolut genial, m-am simțit bine, am făcut prieteni noi, urmează să primesc poze de la cei care au avut aparate foto… Și, evident, abia așteptăm festivalul de anul viitor!

Inginer

“Care e asemănarea dintre
un câine și un inginer?”
(Banc)

Amândoi au privirea inteligentă dar habar n-au să se exprime. Fiind inginer, n-am cum să nu râd la bancurile din această categorie… oricum, majoritatea sunt foarte adevărate. Dar unele ascund și adevăruri triste, cum ar fi că, inginer fiind, îți e sortit să duci o viață de câine, să fii animăluțul servil al cuiva care, din generozitatea lui fără margini, îți va arunca și ție resturile lui, să poți și tu trăi până mori.

Eu mă consider un inginer mai altfel, într-un domeniu și într-o țară în care acest lucru nu e prea apreciat. Dar tot inginer, cu avantajele și dezavantajele ce derivă din acest fapt.

În opinia mea (care este însușită, nu inventată de mine), lumea se poate împărți în 10 categorii: cei care știu codul binar și cei care nu. Dacă te întrebi unde sunt restul 1000, treci la colț; dacă nu, ești de-al meu. Dar mai controversate ar trebui fi relațiile dintre ingineri și non-ingineri. Orice fel de relații.

Relațiile profesionale le-am cam conturat, non-inginerii vor cam tinde să îi domine pe ingineri, pentru că în locul formulelor și ideilor tehnice care se regăsesc în capul celor din urmă, cei dintâi au dorința de a se îmbogăți cu bani, putere, faimă sau “all of the above”.

Punctul comun al diferitelor tipuri de relații îl reprezintă comunicarea. Mama zicea așa:

Comunicarea interumană este supusă unor constrângeri, în special de ordin social sau lingvistic […] aceste constrângeri, denumite și “inegalități lingvistice”, se manifestă ca și incompetență de comunicare.

Ideea e că tu nu înțelegi de ce zic eu că nu se poate. Iar când îmi zici că-mi dai 50 de euro ca să se poată îmi vine să-ți fut una. Pur și simplu nu ne înțelegem.

Iar în ceea ce privește relațiile “din cealaltă categorie” (ca să nu zic amoroase) dintre ingineri și non-ingineri nu știu ce să zic. E complicat. Adevărul e că nu prea am auzit de prea multe succese. În primul și-n primul rând nu e ok, pe termen lung nu vor vrea părinții. Că de ce inginer și nu doctor sau avocat? Dar în general nici nu se ajunge la asta. Nu e faza că cică e diferență prea mare de intelect. Poți fi om genial și fără să fii inginer (și reciproc e valabil, recunosc). Ideea e că inginerul este diferit de non-inginer. Îmi vine să zic că “sunt pe lungimi de undă difeirte” și-mi trag o palmă. Eu ca, inginer, te iau pentru că mă completezi; tu, nu știu de ce mă iei (nu, chiar nu cred că reparatul televizoarelor e sexy) dar în final mă lași ori pentru că nu m-ai făcut ca tine, ori, mai grav, ai reușit și te-ai plictisit de mine.

Un lucru e cert, orice planuri ai, dacă nu ești inginer, să-ți dea Dumnezeu norocul să nu ai vreodată nevoie de unul.

Cip cirip

“Ești, oficial, o păsărică.”
(Coco)

Da, da, așa, așa! M-am făcut o păsărică mică și guralivă.

Adică mi-am tras un cont de Twitter. Adică cine nu se satură de inepțiile mele va putea să afle ce am mâncat, ce dume am mai zis la beție, ce melodii și videoclipuri îmi plac foarte mult.

Fiind luate deja Sindel și Carlsberg (ok, asta, ultima nu mă prea miră), va trebui să mă urmăriți pe @garthenius.

Cei care nu vor sau nu dispun sau nu vor să dispună de chestii legate de Twitter, vor putea urmări debitul de ciripituri tot aici, pe blogul meu. Mai trebuie să învățați doar păsăreasca.

Tot cu acest prilej, vă fac un cadou: versiunea 1.1 a programului pentru urmărit blogul. Îl găsiți aici. Dacă expiră cumva link-ul, dați un mesaj și am eu grijă să rezolv problema.

Hai cipipcipiripip!

Lunea nici iarba nu crește

“‘tu-ți jegul de român!”
(un tip, pe stradă)

Și apoi a scuipat cu cel mai verosimil dezgust. Nu știu ce cu ce i-am greșit sau dacă i-am greșit cu ceva la domnu’ (nu aș îndrăzni să-l numesc boschetar pentru că și eu, după o oră stat în soare arăt și miros ca unul), dar se uita în direcția mea generală. Eu mi-am dorit să-i strâng mâna și să-l felicit pentru sclipirea de geniu; a îndrăznit să zică ce eu doar gândeam în acel moment.

De ce? Pentru că rușinea de a fi român e un laitmotiv al vieții mele. De cum am ieșit din scara blocului am fost abordat de o doamnă care susține că are șase copii mici, că-i scump laptele praf și, în fine, că ar trebui eu s-o ajut cu ceva. Eu i-am dat niște bani, multicel chiar, mă simțeam generos, ce naiba… Nu trec nici 10 metri și altă doamnă, îmbrăcată similar, cu aceeași poveste, până la ultimul detaliu. Și ce-i mai rău, a văzut că i-am dat la cea de dinaintea ei, cred că și cât. Na fugi și scapă. Suta de metri cerșetoare.

După o bâțâială epică și extrem de futilă prin oraș, la întoarcere prin centru, ghiciți cu cine mă întâlnesc? Vă dau un indiciu: are șase copii (sau cel puțin așa susține). Acuma nu mă mai pot abține; îi zic că i-am dat bani deja. Ea că nu ei i-am dat. Eu că da, probabil i-am dat la vreuna din celelalte cu aceeași poveste ce umblă prin oraș. Am mai întrebat-o care îs șansele să se întâmple una ca asta, totuși, să existe atâtea femei cu aceeași poveste pe metru pătrat? Ea se strange de sân să-mi facă demonstrația că are copil mic. Nu mă las impresionat, îi spun că eu plătesc impozit ca ea să primească ajutor din partea statului și o iau din loc. În sinea mea declar ziua de astăzi Ziua Națională a Cerșitului.

Și  începe: “Hai te rog dă și mie un leu să te ajute Dumnezeu că am șase copii mici că-i scump laptele praf că hai și ia-mi lapte de la farmacie că mă rog pentru sănătatea ta la Dumnezeu hai la mine să vezi că-s șase hai dă-mi măcar un leu”. Da, dacă există persoane care pot să vorbească fără semne de punctuație (sau fără pauzele corespunzătoare), aceștia sunt cerșetorii. Între timp am parcurs vreo 20 de metri. Îi explic că dacă nu-i dau că mi-ar fi milă de ea, nu am să-i dau nici ca să tacă. Ea continuă, cu ceva mai puțin entuziasm, ce-i drept. În final, am reușit să o pierd undeva pe drum înspre casă.

Edit: Am făcut un calcul din care reiese că 6 copii se fac, în medie, în 4 ani, 4 luni și o săptămână, la foc automat. Unii oameni au hobby-uri ciudate.

“Unii îmi spun că dacă emigrez,
am să mă simt toată viața imigrant.
Doar că eu deja mă simt imigrant aici.”
(Iepu)

Da, post dublu, pentru că primul nu era destul de lung.

Ziceam mai devreme de o bâțâială epică. Eu și Iepu trebuia să ne decontăm o deplasare pe care am efectuat-o cu o lună în urmă. În sfârșit aveam toate actele, hop-țop și noi la rectorat, la finanțe. Doamna de la finanțe se uită la foile noastre, în particular la cererea noastră, aprobată și semnată de rector și decan, și mai precis la suma care ni se aprobase. Ridică dintr-o sprânceană și ne întreabă dacă glumim cumva. După o plimbare prin căldura amiezii în scopul lămuririi că nu este vorba de nici o glumă, am încasat fiecare undeva pe la o concime din respectiva sumă, plus banii de benzină, care, fiind un singur bon, i-a primit Iepu, deoarece el ne sponsorizase cu mașina și cu serviciile de șofer.

Fiindcă în viața de zi de zi sunt la fel de cârcotaș ca pe blog, nu am ezitat să mă plâng de această situație; cred că și femeia de servici din rectorat aflat (politicos, trebuie să menționez) că eu nu sunt mulțumit de faptul că cineva, undeva, va băga în buzunar, în deplină legitimitate, patru cincimi din banii care ni s-au aprobat nouă.

Iepu, ori dintr-un spirit justițiar, ori fiindcă se săturase de toanele mele, a echilibrat un pic sumele pe care le-am primit; în orice caz, îi mulțumesc atât pentru bani cât și pentru gestul care mi-a regenerat un pic încrederea în specia umană.

Curve mici

“Porno!”
(Chemical Son)

Da. Ați vrea voi. Urmează să mă plâng despre prostituția economică la care recurg firmele din România, nu vă așteptați la ceva incitant. L-am numit pe Dan Bălan responsabil cu chestiile alea.

Deci. Cică-i criză. Nu că românii ar trebui să sufere… aproape jumătate lucrează la negru (și asta pentru că cealaltă jumătate fură cu nerușinare). Oricum, despre statistici se zice că 67% sunt inventate, dar 91% au efectul dorit.

Cu toate astea, unele firme cu renume au ajuns sa facă niște tâmpenii de te doare mintea. Hai că operatorii de telefonie și Internet se cumpără unii pe alții, schimbă oferte și prețuri de parcă ar fi Bursa… dacă nu te duci tu la ei vin ei la tine acasă – m-am trezit cu o scrisoare de dragoste cu un SIM atașat. Hai, faza asta a fost simpatică, dar alții încearcă să te stoarcă de bănuți mai subtil și mult mai parșiv.

Prin februarie m-am dus la sediul regional al unei firme căci sunt abonat la firma respectivă și îmi doresc să nu mai fiu. Nu mai am nevoie de serviciile lor, pur și simplu. Acolo mi se zice foarte frumos că sunt obligat contractual să rămân cu ei în barcă până-n septembrie, în caz contrar va trebui să plătesc niște penalizări; am făcut un calcul și am ajuns la concluzia că e mai rentabil să-mi încerc norocul cu abonamentul. Bun, între februarie și septembrie a fost un aprilie în care, pe lângă plicul ce conținea factura lunară văd că am mai primit un plic cu sigla lor. N-am fost eu prea curios și am tot amânat deschiderea lui.

Și totuși, într-o zi o comit. Am înlemnit de stupoare. Nerușinarea lor… de nedescris. “Vă mulțumim că ați acceptat ultima noastră ofertă (bla bla bla) care vă prelungește obligațiile contractuale cu 12 luni (bla bla) dacă nu vă convin termenii sunați-ne la nr. (bla) până cel târziu (blabla, adică ziua respectivă)”. Imediat am pus mâna pe telefon și “Ce ofertă am acceptat, mă?!”. Că-și cer scuze, că se rezolvă, că blabla, că să sun din nou peste o lună ca să îmi confirme revenirea la contractul vechi. Zis și făcut. Data viitoare când se întâplă așa ceva le dau cadou o citație.

În ultimele 2 luni mă tot zăpăcesc de cap cu asigurări. Că cică o sa devină obligatorii. Eu sper că nu îmi sugerează subtil că o sa îmi dea foc la casă dacă nu le dau banii din buzunar. Nu m-ar surprinde, tare a’ dracu s-au mai făcut…

În orice caz; dacă aveți norocul de a avea abonamente pe numele vostru, pe care le plătiți cu banii munciți de voi, aveți mare mare grijă!

Să fie lumină!

“… that’s probably because
my dad bought them all
on a ten mile radius.”
(Shadow)

Îmi bag ceva în ăia de au decis să nu se mai vândă becuri normale. Ați încercat recent să cumpărați unul? Se mai găsesc doar la lichidări de stoc. Ne bagă pe gât chestiile astea ecologice… că toți estem proști și ne e frică de încălzirea globală.

Așadar, în situația ipotetică: mâine mi se arde becul în budă, trebuie să mă duc la magazin și să scot 50 de roni ca să nu mă piș în întuneric. Da, am înțeles dom’le (e vorba de vânzătorul care îmi explică de ce nu pot lua un bec din ăla ordinar, cu 1 leu), consumă de 5 ori mai puțin. Știu și eu că e bine că dară îmi plătesc din banii mei facturile. Dar la mine oricum consumatorii principali îs compul și frigiderul, deci economia aia de 50 de wați mă ajută și totuși nu prea. Apoi că ține de 5 ori mai mult… aia la nemți poate, la noi ține până nu mai ține, nimic nu moare din cauze naturale în țara asta. Și totuși, ideea e că nu sunt Becali să mă piș pe ei de 50 de roni.

Și așa intră România din nou în Evul Întunecat.

Pârtie!

“Culeg ouă
dis de dimineață
cu patentul.”
(Focă)

Deci eu voiam să scriu despre asta de vreo două săptămâni… dar deh, sunt ori ocupat ori prea obosit să formulez idei coerente. Așa că mă primiți cu știri vechi sau, dacă nu vă convine, schimbați postul.

Am fost în munți. Mai exact, la Arieșeni. 11 oameni, cu totul, printre care Iepu și Focă. Noi, cei trei mușchetari, am făcut drumul separat, cu mașina, așa că a fost loc și de multe boacăne și discuții retardate. La a doua replică dubioasă (era vorba de ceva în linia “cinci țâțe roșii”) ne-am dat seama că ar fi cazul să facem o pauză; toți eram cam nedormiți, ne-am făcut bagajele în noaptea de dinaintea plecării.

Ajunși acolo, ne-am întâlnit cu ceilalți și, după o dezbatere legată de cine cară bagajele lui Coco, ne-am cazat într-o căbănuță tare mișto. Și ne-am hotărât să-i dăm bice cu schiuri și cu plăci din prima zi. Eu eram pentru prima dată pe schiuri (ok, am mai fost la schi nautic dar și acolo am făcut show) deci a fost epic. Am făcut cunoștință intimă cu gardul, de repetate ori. Dar nu regret nimic.

Seara, la discuții și mai elevate, am hotărât sa facem un produs numit “Detergent obișnuit”. Dacă toți îi fac reclamă, nu contează că-l pun într-o lumină proastă, îl cunoaște toată țara și, în plus, o să fie mai ieftin. O să ne îmbogățim!

Apoi Iepu, explicând o explicație precedentă, susține că a vorbit despre el la prezentarea a III-a. Eu îi explic că e vorba de persoana a III-a, probabil, că pe nimeni nu îl interesează să audă despre el la prezentarea a III-a.

Trecând la dușuri, am observat că unele țevi, după ce dau înconjurul camerei de câteva ori și se întorc de unde au pornit, în sens invers, se termină brusc. Iepu a stabilit că instalația este de tip “Moise”, adică apa apare și dispare din senin acolo. Focă susținea că e recursivă, iar eu ziceam că e concepută special încât să nu apară curenți induși din cauza apei dure. Nu am reușit să ajungem la o înțelegere.

În altă zi, Coco, întrebată fiind, în cadrul unui joc, dacă există vreo relație între client și patron, ea a răspuns: “Relația este clar definită.”; ceilalți participanți la joc au rămas contrariați.

De la un moment dat Focă, fiind singur și în grupul nostru fiind multe cupluri, se temea să nu ajungă martor la o partidă de sex. Eu i-am explicat că nimeni nu are de gând să facă sex cu el în cameră și el a răspuns “Dar eu oricum nu fac.” (sună mai funny live și, cu cât încerci mai mult să reformulezi ca să nu fie ambiguă exprimarea, cu atât ajungi la replici mai idioate).

Într-o zi am vrut să mergem la paintball și asta presupunea o trezire mai devreme. Sună alarmele, toată lumea sus, mai puțin Focă. După vreo jumătate de oră, crapă și el un ochi și urmează dialogul:
– Bă, e 8:30?
– Da.
– Pizdă.

Ok, gata cu dumele, le aveam notate pe o foaie să nu le uit. Schiatul a fost mișto, Iepu și Focă sunt foarte talentați. Paintball-ul… e cam greu când ai de mers în zăpadă până la genunchi. Și a fost cu atât mai greu că am rămas fără presiune și zburau bilele câte 3 metri. Mă mir că nu a ieșit knife-fight.

Avem multe poze făcute și multe amintiri mișto de pe munte. Suntem toți dornici să mai facem chestii de genul; iar la anul… se zvonește că o comitem în Austria!

Și cam atât despre vacanța noastră… urmează știri d’acasă, din nou.

The axe effect

“Ți-ai ascuțit toporul?”
(Iepu)

Nu. E mai distractiv așa.

O dată la câteva zile am eu o treabă, să sparg lemne; da, sunt posesor de teracotă, no comment. M-am făcut chiar bun, în plus e un sport gratuit și foarte practic. Adevărul e că sporturile convenționale, făcute pentru a-ți reduce greutatea (sau pentru a-ți modela silueta, după caz) sunt foarte anevoioase deoarece nu oferă nici un rezultat imediat, fapt care creează frustrări și apare tentația renunțării. Dar când afar’ e cu minus și înauntru dă cu virgulă, nimic nu e mai concret decât un foc la care să te poți încălzi.

Lăsând concretul la o parte, hai să vedem ceva mai general. În ultimele două zile a mers totul ca dracu’. Nu doar mie, parcă din când în când Pământul se hotărăște să nu se mai învârtă. Și eu aveam și treabă și afaceri și tot ce se poate imagina. Nu citesc Zodiacul, dar fac pariu că scria “STAI NAIBII ÎN CASĂ!!!”. Printre altele, am asistat la un accident rutier (s-a desfășurat la vreo 3 metri de mine). Uitându-mă înapoi, văd că se putea și mai rău; dar pe moment am fost inspirat doar să fiu și mai încordat.

Apoi altă fază genială. Eram pe modul de pilot automat (adică atunci când mergi aproape somnambul prin oraș, de te trezești la destinație și nu mai știi cum ai ajuns acolo), la un semafor. În general oprirea/pornirea mișcării o faci empatic, adică te iei după restul oilor (mă și văd călcat odată dacă nu e cineva acolo care să stea locului și să-mi semnaleze, astfel, că e roșu la semafor). Doar că acum un pseudo-boschetar din fața mea m-a fentat. S-a făcut verde și el a stat locului. Au trecut așa vreo zece secunde până m-am prins eu că ceva nu-i harasho. Mindfuck total (nu, n-am de gând să traduc).

Dar am perseverat și, într-un final, norul ăsta negru pare să se fi disipat (sau s-a mutat mai încolo) și  lucrurile au început, încet încet, să meargă din nou. Am revenit la viață.

Vă salut!

Decadic

“La Mulți Ani!”
(toți care se iau după Grigore)

Deci m-am apropiat cu un an de ziua fatidică în care va trebui să îmi schimb buletinul. Super.

Sunt un pic acru (se vede?) fiindcă eu pe 24 decembrie eram la coadă la acte la primărie; azi cam aceeași chestie (doar că departamentul cu care am eu treabă s-a mutat în Mall, unde îs toți funcționarii cool). Ca să nu mai zic de presesiunea ordinară care îmi solicită nervii la maxim (ăsta e alt subiect pe care îl voi detalia cu altă ocazie).

Dar să nu exagerez cu cârcotitul. Revelionul l-am organizat împreună cu Focă, la el acasă. A ieșit super, am pus muzică, am făcut cocktail-uri, am ghicit în Tarot… toată lumea s-a simțit bine, asta e important. Pe la 3 dimineața stăteam câțiva (printre care și Mâțu) tolăniți pe o canapea în stil Al Bundy, uitându-ne la un concert Michael Jackson, în timp ce poștam o sticlă de șampanie fără alcool (din aia pentru copii mici, era pentru fratele lui Focă) și ne miram ce-am ajuns.

Că tot veni vorba de Focă, el încă face urât când i se zice așa; pe de altă parte, titlul de focă a fost acordat oficial unuia dintre foștii Chemical Sons; doar că voi lăsa aici lucrurile așa cum au fost până acum, altfel risc să vă zăpăcesc de cap.

Apoi mai îs supărat pe Iepu și restul persoanelor care ar fi trebuit să vină la chef dar au avut oferte “mai mișto” (câțiva au mărturisit deja că s-au țepit și au regretat). Nu există “mai mișto”, ce n-ați înțeles? Dar nu deznădăjduiți, cu puțin noroc va fi la fel sau chiar mai fain anul viitor!

Error

“Sper că ți-ai uitat buletinul,
să nu votezi!”
(cică Mona)

Zise o tipă către Danger Boy, în timp ce ne noi glisam încet spre parcare pe banda rulantă. Gluma ei îl inspiră să se caute după buletin (exact cum te inspiră, spre exemplu, replicile care te fac să respiri sau să clipești “manual”). Stupoare. Buletinul, cu tot cu portofelul ce-l conține, lipsește cu desăvârșire.

Noi facem drum întors, dar portofelul nu se lasă găsit. Întrebăm la casa unde a efectuat el ultima tranzacție (adică a achiziționat două shaworme) dacă nu l-a uitat acolo. Surprinzător, nu. Nici băiatul ăla de curăța mesele nu știa nimic. Unul din domnii care se ocupa de paza perimetrului, însă, prin întrebuințarea iscusită a stației de emisie-recepție ne-a oferit o pistă pe care să ne continuăm odiseea.

Un boschetar perchiziționat, un drum până la ghișeul de informații și vărul meu a fost reunit cu dragul lui portofel (și conținutul lui ce poate fi ușor transformat ușor în shaworme). Doresc să adresez sincere aprecieri și felicitări sistemului de supraveghere și securitate din noul Mall; pe bune, băieții nici măcar n-au vrut să primească o recompensă pentru faptele lor bune. Țineți-o tot așa!

Miss teracota

“Teracota, în sine, nu există.”
(Danger Boy)

Nici lingurile, ce naiba.

Să vă explic o chestie despre mine; o chestie pe care unii nu o cunosc şi ajung să sufere din cauza asta, o chestie pe care unii, deşi o cunosc, nu o respectă… Îs anumite site-uri pe care nu le suport, cum ar fi anumite site-uri dedicate hosting-ului videoclipurilor; nu suport site-urile care fac mişto de cei care au alte valori decât noi… Nu le zic pe nume că nu vreau să le fac reclamă; dacă n-aţi trăit ultimii 10 ani într-o cutie de carton ştiţi clar despre ce e vorba.

Nu le urăsc pentru că există, le urăsc pentru unele fenomene pe care le generează. Alea cu multe video-uri nu-mi plac pentru că îmi vin oameni care găsesc tot felul de motive să mă alunge din faţa calculatorului ca să îmi arate nişte chestii care lor li se par funny (adică pline de haz) şi mie, în mai bine de 50% din cazuri, nu. Sau că mi le trimit sub formă de mass-uri şi, apoi, ca să fie siguri că nu le-am ignorat, îmi cer păreri. Da, în puii mei, very funny, bravo, meriţi premiul Nobel pentru asta. Altceva?

Iar celelelalte (e vorba, în principal despre cele care vizează cocalari şi pisi) nu îmi plac pentru că încurajează oamenii să fie elitişti, să judece pe alţii că au alte valori decât ei. Îi încurajează să bârfească şi să facă lucruri pe care nu le-ar face altfel (de exemplu, să stea să-şi belească ochii la poze selecţionate de pe diferite site-uri sociale).

Să nu mă înţelegeţi greşit; nu-i apăr pe acei oameni că îmi sunt tare simpatici, dar încerc să fiu “politically correct” (dacă nu înţelegi, ia-ţi un dicţionar). Deja m-am certat cu văru pe tema asta… el vrea să-şi rezerve dreptul să facă mişto de oamenii pe care-i consideră inferiori (drept pe care n-am încercat să i-l fur); eu refuz să fac jde comentarii off-topic că o tipă –  care se vrea bunăciune şi îşi pune pozele pe net să se uite omologii ei masculini la ele – a uitat să facă modificări ulterioare pozei şi mai apare câte un element neprevăzut, cum ar fi o teracotă, o jucărie de pluş etc… Nu, serios, nu ştiu care sunteţi mai proşti. Ăia de vă puneţi pozele nemodificate sau ăia de vă pierdeţi vremea căutând ac în carul cu fân. Punct.

Şi da, recunosc, unele poze sunt prea penibile pentru a nu fi comentate; dar exagerările făcute din plictiseală şi din cauza faptului că ne-am dezvoltat un spirit critic exacerbat… chiar nu le pot înţelege. Mi s-a zis că o să înţeleg “mai încolo” (adică “când o să fiu mare”)… n-am nimic frumos de zis aşa că mă abţin.

În speranţa că v-am convins, măcar un pic, să fiţi nişte oameni mai cumpătaţi, vă salut!

Divertisment

Five, four, three, two, one… [6x]

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

Dreams of subways
          and sentry guards,
Pinstripe handshakes
          and caviar

They wait for the signal
          and they’re pretty simple
And soon they will be gone
          and then there will be none;
They wait for the signal
          and they’re pretty simple

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

I’m gonna pray as my children grow;
I’m gonna pray as my children grow

I need to do something,
          my heart’s full of nothing
And soon they will be gone
          and then there will be none

Five, four, three, two, one,
Anger will be gone;
Five, four, three, two, one,
Anger will be gone

Corecții? Sugestii?

Existenţă

“Cogito, ergo sum”
(René Descartes)

Ori a minţit, ori am demonstrat într-un rând că România nu există. Dacă nu înţelegi, tocmai mi-ai demonstrat că am dreptate. Fugi cât poţi, până nu te prinde gândul şi te desfiinţează. Te “de-construieşte”.

De ar fi atât de simplu… Să înţelegi că eşti degeaba şi să nu mai fii. Era vai şi-amar de nişte oameni (îmi tot vine să le blestem pe tipele de la ghişee de la primărie; nu e vina lor că încă nu şi-au băut raţia zilnică de cafele pe banii noştri, nu?).

Da. Sunt supărat. Ascult muzică supărată şi sunt supărat şi îmi vărs supărarea pe Internet, să înegrească toţi biţii; ia cam o cincime de secundă să se răspândească ura mea pe Internet. Are viteză. Şi e mare (adică multă). Deci mă aflu în lipsa unei metafore adecvate (cine zice “tren” –  îl sparg).

Sunt supărat pe ţara asta. Pe oamenii din ea, că petecul nostru de Mare Neagră, Dunărea şi Delta şi, în fine, Munţii Carpaţi care ne definesc, n-au, în esenţă, nici o vină. Şi dacă mai demult mi se părea ultimul coşmar să-mi părăsesc draga mea ţară, acum regret amarnic dacă n-o fac urgent. Clarificăm: nu vreau să mor aici. Imediat detaliem.

Ţara care a îmbrăţişat mediocritatea. Ţara plină de oameni care nu vor face nimic semnificativ cu viaţa lor. Ţara care-l sfidează pe Darwin de face tumbe în mormânt. Ţara care se vinde în rate. Ţara care face haz de necaz (de ce naiba ne zic asta cu mândrie profii de română, povestindu-ne despre cimitirul vesel şi alte minuni care numai la noi le prinzi?).

Ţara desaturată (adică gri). Ţara cu oameni care trec pe roşu (că aşa îs învăţaţi de mici). Ţara unde BMW-ul are statut de “scop în viaţă”. Ţara care ridică din umeri când se întâmplă ceva grav. Ţara care se amuză într-un glas la ora 17:00 ( UTC+02:00). Ţara care dă cu mucii în fasole de câte ori se iveşte ocazia.

În fine, ţara care îşi bate joc în toate modurile imaginabile şi inimaginabile de oamenii care vor să lucreze. Care vor să facă ceva cu viaţa lor. Care vor să fie cinstiţi. Care vor să fie diferiţi.

Nu. Pufuleţii şi eugeniile, sarmalele şi mămăliga, pălinca şi ţuica, în orice cantităţi, nu compensează. Momentan sper să se schimbe ceva, sper la un miracol, sper la o Apocalipsă, poate; dar cel mai probabil voi ajunge şi eu ca ei, cei care au fugit şi şi-au renegat originile, cei care au avut un vis şi nu au vrut să lase ţara asta să-l sufoce.